Blog_canibali

Autor: Lucian Negoiță
Sursa foto: www.howcast.com

Realizez si imi aduc aminte uneori in cabinet, ajutat de unii oameni, ca nu toti cei care intra pe usa vor intr-adevar sa schimbe. Paradoxal sau nu, cand am citit diverse studii si cercetari la inceputurile mele (ca terapeut in formare), si am aflat prima oara despre aceasta stare de fapt, am fost uluit, nu mi-a venit sa cred.

Cum, mergi la un psihoterapeut, investesti energie, timp, bani si nu vrei sa schimbi? Ei bine DA!

Renuntarea este uneori alternativa mai hidoasa a vietii, o Baba Cloanta, insa unii oamenii se multumesc si cu ea. Cum se face ca unii sunt victime in propria viata? Sau rezerve care asteapta pe tusa vietii intr-o nesfarsita indecizie daca intra sau nu in marele Joc? Ce-i mentine totusi pe unii oameni in acest rol, de rezerva in propria viata, de spectator care priveste la raul Vietii de pe margine desi isi doreste sa intre si sa inoate, sa se bucure de valuri si racoare?

Nu vreau, Nu pot, Nu stiu! Sunt cele 3 variante necastigatoare, cele 3 atitudini care ne fac sa ne complacem si sa ne resemnam, renuntand la schimbare. Aud adesea prin cabinet plangeri de genul celor de mai jos, la suprafata comunicarii cu un mesaj, dar sub acesta ascunzandu-se de fapt adevaratul inteles.

Nu vreau sa schimb! De fapt “m-am obisnuit asa. Ce sa ma mai lupt, nu are rost, oricum nu o sa reusesc, este si prea greu“.

Nu pot! Sau “asa sunt eu, dar de fapt imi place sa ma plang si gasesc destui care sa ma asculte“.

Nu stiu! A se citi “nu vreau sa invat cum sa schimb, nu vreau sa fac ceva diferit, nu vreau sa fac nicio schimbare“.

Si atunci ce alegem? Cum alegem sa ne investim energia? Pe constructie sau pe aparare? Dupa cum imi spunea o colega: pentru altii dintre noi, frica de schimbare constituie o alta cauza pentru pastrarea victimizarii!

Am doi copii, unde sa ma duc? Este un om violent dar numai cu mine, pe copii ii iubeste. Precis si eu gresesc pe undeva. Si tata o batea pe mama dar au reusit sa ne creasca, sa ne faca mari.

Cu totii cred, cunoastem oameni care au preferat o pozitie calduta si au renuntat la evolutia profesionala din cauza a tot felul de frici aduse de ganduri gen: “Daca spun vreo prostie? Mai bine tac. Precis or sa rada de mine, or sa ma creada proasta” gandea Ileana, 38 de ani, corporatista. Alegea sa nu ia cuvantul in sedinte, la prezentari, in fata sefei autoritare.

Accepta tot felul de sarcini si “inghitea” multe de la colegi sau sefa “sa nu deranjez, lasa ca o sa le treaca. Prefer sa-i ajut decat sa-i refuz. Unii macar imi multumesc“. Am ajuns sa lucram impreuna avand insomnii, dureri de cap si de stomac, fiind buna prietena cu anxietatea.

Un alt om care se ascundea dupa frica era si Marcela, 42 de ani, mama a doi copii si sotia unui sot bataus. De mai multi ani se amagea si se ascundea dupa "am doi copii, unde sa ma duc? Este un om violent dar numai cu mine, pe copii ii iubeste. Precis si eu gresesc pe undeva. Si tata o batea pe mama dar au reusit sa ne creasca, sa ne faca mari“.

Este confortabil sa ne vaitam

Cunosc o povestioara-parabola despre schimbare si victime. Sa ne aducem aminte cand am facut o pana cu masina. Unii soferi pot ramane la volan si sa se planga, sa se vaite cat de ghinionisti au fost! Alti soferi pe drumul vietii, deschid usa (schimbarii), se dau jos din masina, merg si ridica portbagajul, scot cricul, scot roata de rezerva, scot roata sparta si o inlocuiesc cu cea de buna, adica au niste actiuni! Pana si cei care roaga pe altcineva sau suna un prieten fac actiuni. Spre schimbare.

Asa ca, unora dintre noi, ne cam place sa ne vaitam. Daca privim in jur, auzim zilnic zeci, sute de vaicareli. Nu vreau sa generalizez insa ma gandesc serios daca nu-i ceva specific noua romanilor sa ne plangem de mila. Primim destule folosind “strategia vaicarelilor”.

Putem astfel considera ca fiind o alta cauza, si nu cea din urma, multiplele beneficii si avantaje primite in rolul de victima, ce-i face pe unii oameni sa pastreze cu cerbicie, sa isi apere acest rol.

Aceste beneficii, puse in balanta, cred pastratorii rolului de victima, sunt mai mari decat cele obtinute daca ar renunta la acest rol. Nu realizeaza ca aceste beneficii sunt pe termen scurt si cu niste consecinte muuult mai dureroase pe termen lung. Ei capata atentie din partea celorlalti, compasiune, mila, “pomeni emotionale” sau chiar materiale.

Unii oameni aleg sa fie victime, in propria viata!

Isi vand ieftin suferinta! Atitudinile “crestinesti” ale celor din jur, familie, prieteni, colegi fac sa fie intarit, solidificat acest rol. Inconstient sau nu, e ca si cum omul-victima alege sa-si foloseasca nemultumirile si intamplarile negative ca o strategie prin care sa primeasca acei 4A pe care i-am pomenit si in articolul precedent (o sa va cam plictisesc cu ei insa ii repet si aici: Atentie, Afectiune, Apreciere si Aprobare). Asadar, au suficiente avantaje, beneficii, care le-au intarit in timp acest rol minunat. Stagnarea intr-o zona calduta, celebra zona de confort, poate deveni permanenta.

Un exemplu de “ajutor”

Alina, 28 de ani, crescuta sub un clopot de sticla de doi parinti hiperprotectivi, era o persoana dependenta de “ajutorul” celorlalti.

Ne-au intermediat cunoasterea atacurile ei de panica aparute dupa o perioada incarcata, stresanta din viata ei. Stres peste tot. Nemultumiri la serviciu, nemultumiri legate de relatia cu parintii, cu prietenul, nemultumiri… Devenisera buni prieteni aceste nemultumiri si ea.

Si fiindca nemultumirile se inmulteau, acestea au chemat in viata Alinei atacurile de panica si agorafobia (teama de spatii deschise, ” populate” cu alti oameni). Frica de a lua niste decizii, cum ar fi mutarea de sub clopotul de sticla parental, refuzurile acceptarii unor sarcini ce o supraincarcau la serviciu si schimbarea stilului de comunicare cu prietenul au facut ca, incet dar sigur, suferintele emotionale ale Alinei sa se acumuleze si sa fie concretizate prin acele atacuri si refuzul de a iesi singura din casa.

Ce s-a intamplat? Parintii, prietenul, colegii au reactionat prompt intretinandu-i victimizarea si mentinand-o in rolul de om-victima si bolnava prin “ajutorul” lor permanent, prin grija si bunavointa lor de genul “lasa Alina iti cumpar eu, nu trebuie sa iesi” sau “hai ca stiu ca nu poti merge singura, te duc eu”.

Adesea, acolo unde gasesc deschidere si implicare, strategiile mele catre schimbare implica lucrul si cu familia celui care sufera. Fara sa vrem putem mentine suferinta “ajutand” prea mult. De teama, din datorie, din vinovatie sau din loialitate, mentinem astfel rolul de bolnav.

Ce alegem in locul “beneficiilor” victimizarii?

Si totusi, unii oameni aleg sa mai si schimbe. Se satura de suferinta, se scutura de ea, spun Ajunge! Suntem diferiti si diferentele se vad si in ritmul cu care schimbam. Unii dintre noi folosesc pentru schimbare viteze si mijloace diferite de deplasare.

Unii aleg sa calatoreasca spre schimbare cu o trotineta, altii cu o bicicleta, altii cu un trabant, altii cu un BMW. Unii aleg carari de munte, rute ocolitoare, altii aleg sa mearga drept, pe autostrada. Este bine oricum atata timp cat “ne miscam” si nu mai acceptam zona confortabila, calduta.

Ce punem in locul atitudinilor negative, in locul fricilor, in locul ” beneficiilor” victimizarii? Cred ca stim, le-am folosit de atatea ori si pana acum: Atitudinea de Invingatori, Increderea, Curajul, Calmul, Blandetea. Putem avea atatia “aliati” pe drumul schimbarii!

Cateva teme de reflectie

Ca o tema de reflectie, va propun acum un exercitiu de sinceritate, de privire in propria viata, de constientizare. Acordati-va 5 minute maxim si va rog ganditi-va la o experienta personala in care ati suferit si v-ati prelungit suferinta complacandu-va in rolul de victima.

Intrebati-va cat timp ati ramas in acest rol, care au fost cauzele mentinerii dar si ce beneficii ati avut atunci. Si mai intrebati-va si cum ati reusit sa iesiti, sa parasiti acest rol, in cat timp. Va multumesc pentru sinceritate. Puteti acum sa va autopremiati cu ceva bun. Ati invatat (inca ceva) despre voi!
Sa continuam asadar sa jucam, sa fim atacanti uneori, mijlocasi alteori si chiar aparatori in propria noastra viata. In functie de faza meciului, dar sa continuam sa jucam! Rezervele sunt pe margine incalzindu-se tot meciul si cand in sfarsit se hotarasc sa intre, constata cu amaraciune si stupoare ca Marele Meci s-a incheiat!